Editorial

Psihologia şi vindecarea psihologică

Am primit recent un mesaj de la un iubitor de psihanaliză pe care îl redau aici:

Am vizitat recent un site românesc al unui psiholog care susţine că dă consultaţii (sprijin) online. Întîi de toate, autorul explică în linii mari că e psiholog, că practică terapia şi oferă consultaţii chiar şi online. Nu ne explică în ce constă terapia pe care o practică el, pe care o numeşte, simplu, psihoterapie.

Cîteva răspunsuri la problemele semenilor sînt publicate chiar pe site. Există şi o rubrică pentru cei care vor să răspundă ei la problemele expuse, fiecare cu părerea lui (nu neapărat profesională). Ce m-a intrigat a fost următorul lucru: autorul site-ului, psihologul, ne avertizează să nu dăm sfaturi. În răspunsul său la solicitările primite online, psihologul nu urmează, însă, regula impusă de el însuşi căci El dă sfaturi.

L-am întrebat, explicînd această contrazicere, dacă se dau sau nu sfaturi. Şi dacă nu se dau, am continuat eu, cum procedează metoda lui psihoterapeutică pentru a trata pacienţii?

Nu am primit nici un răspuns. Nici nu mă miră. Românii au aversiune profundă faţă de dialog, polemică, pe care le confundă cu insulta, calomnia. Dacă nu eşti de acord cu ei sau dacă pui întrebări provocatoare eşti automat împotrivă, după zicala biblică "cine nu e cu mine e împotriva mea".

Trecînd peste acest dialog care nu a avut loc mă întreb şi eu cum procedează psihoterapia sau mai precis psihoterapeutul, în speţă psihologul. Eu personal nu am avut de-a face decît cu sfătuitori, atunci cînd am solicitat serviciul psihologului, şi nu văd ce alte instrumente de vindecare sau ameliorare a suferinţei nevrotice are el la îndemînă.

Cam acesta e textul primit pe care l-am mai periat şi noi ca să poată fi publicat. Se impun două întrebări: putem ajuta prin sfaturi? Şi dacă nu: cum putem ajuta fără sfaturi?

Psihologul din această relatare e de părere că nu trebuie date sfaturi. Chiar dacă el le dă totuşi, eu subscriu la părerea lui. Sfaturile nu pot ajuta persoanele aflate în suferinţă. Ele sînt precum „o frecţie cu Diana la picior de lemn", cum mai zice o zicală din popor. Am avut şi eu ocazia să văd că sfaturile se dau dar nu se iau. Şi la drept vorbind, persoana suferindă a ajuns la specialist după ce a epuizat toate sfaturile şi toate soluţiile de-a gata. Dar dacă sfaturile nu pot fi terapeutice, ce poate face psihologul pentru clientul său? Cum îl poate ajuta, practic, să iasă din situaţia de criză  în care e prins?

Răspunsul e simplu: el nu poate face nimic pentru suferind. Şi chiar dacă nu o recunoaşte deschis, el trebuie să apeleze totuşi la sfaturi şi sugestie sau susţinere. Psihologul terapeut nu are nici un alt instrument la îndemînă. El nu poate fi de nici un ajutor dacă excludem faptul că a veni la psiholog are, pentru moment, ca situaţie transferenţială, un efect benefic pe termen scurt. Dar acest efect e valabil şi dacă mergi la preot, la astrolog, la orice persoană investită cu o anumită eficacitate socială!

Desigur că aceste constatări ne pun pe gînduri. Unii se vor întreba: cum e posibil ca psihologul să nu poată face nimic pentru clientul lui decît să-i dea sfaturi? Alţii, care au avut contacte cu psihologii, trebuie să remarce, cu amărăciune, că nu au cîştigat nimic în urma acestor întîlniri. În fine, toţi ar putea concluziona în cor că psihoterapia (subliniez cuvîntul "psiho") nu are nici un aport în vindecare omului nevrotic. Şi atunci, probabil, medicamentele sînt singura soluţie!

Nicidecum! Psihanaliza, cu experienţa ei vastă în domeniul psihicului abisal, cu resursele ei terapeutice pragmatice atestă faptul că vindecarea psihologică, prin cuvînt, este reală şi eficace. Trecînd peste transferul spontan de care am vorbit mai sus, psihanaliza oferă un cadru metodic, specializat, pentru tratarea persoanelor nevrotice. Iar acest cadru este controlat de psihanalist, adică de cineva care s-a supus el însuşi tratamentului psihanalitic. Căci auto-analiza este condiţia de bază a formării unui psihanalist.

Ca să conchid: vindecarea psihologică este posibilă - şi ea este posibilă fără sfaturi şi sugestii sau alte intervenţii "din afară" în viaţa persoanei suferinde NUMAI dacă abordăm întregul proces terapeutic de pe poziţiile şi cu metodele specifice psihanalizei.