Psihanaliza > Aplicaţii : Educaţie

Utilizarea psihanalizei în educaţia copilului

Ce trebuie să avem în vedere atunci cînd ne confruntăm
cu probleme legate de conduita copilului

de Mariana Marinescu

Una din aplicaţiile psihanalizei este în domeniul educaţiei copiilor. Acest sector poate fi împărţit în mai multe categorii: psihanaliza copilului de pînă la cinci ani, psihanaliza pubertăţii şi cea a adolescentului. Fiecare din aceste trepte, aşa cum este de aşteptat, oferă particularităţile şi dificultăţile ei. Noi nu vom insista însă pe fiecare din ele, ci vom încerca să schiţăm direcţiile de abordare ale problematicii copilului.

Dezvoltarea psihanalizei în primele decenii ale secolului trecut, sporirea numărului aderenţilor la tehnicile ei, au dus la un soi de apreciere excesivă a virtuţilor ei. Curînd s-a crezut că psihanaliza poate înţelege orice şi, mai cu seamă, se poate amesteca în orice domeniu al vieţii umane, cu o autoritate absolută. Strigătele de alarmă ale specialiştilor care nu erau psihanalişti, şi criticau aspru superficialitatea psihanaliştilor care abordează în mod unilateral, neştiinţific chiar, domenii străine terapiei propriu-zise, au rămas multă vreme fără ecou. Psihanaliza pretindea un loc de frunte, dacă nu chiar locul central în studierea mitologiei, religiei, sociologiei, antropologiei, operelor de artă etc.

Şi în domeniul educaţiei, al pedagogiei, amestecul psihanalizei a produs lucrări specifice. Ca să dăm numai un exemplu: cartea lui Stekel, unul din primii adepţi ai psihanalizei freudiene, "Recomandări psihanalitice pentru mame". Lucrarea este plină de sugestii şi îndreptări adresate mamelor, lucruri care par consfinţite prin experienţă şi care nu lasă loc îndoielii.

Citind asemenea cărţi ai putea crede că problema spinoasă a educaţiei copilului a fost, în sfîrşit, rezolvată de psihanalişti. La fel şi în cazul lucrărilor lui A. Adler, care a deviat ulterior de la mişcarea freudiană, dar nu a părăsit acea atitudine de suficienţă atotştiutoare în relaţie cu problemele educaţiei. Cine citeşte cărţile lui Adler, şi are ceva cunoştinţe de psihanaliză, este frapat de multele şi gravele erori comise de autor atunci cînd abordează problemele copiilor. Erorile lui Adler sînt datorate şi ele dorinţei arzătoare de a-şi vedea mai degrabă confirmate ipotezele de lucru decît de a avea o relaţie firească, ştiinţifică, de observator rezervat, cu fenomenele studiate.

Entuziasmul cu care psihanaliştii s-au grăbit să anexeze domeniul educaţiei copilului, justificat la vremea expansiunii psihanalizei prin originalitatea noilor descoperiri, nu se justifică în planul realităţii. Ce vreau să spun: lăsînd la o parte indicaţiile şi sugestiile care purced din practica bunului simţ (la genul: nu este bine să bateţi copilul pentru că el se revoltă, în plus aceasta este o metodă crudă, condamnabilă etc.), cele care sînt derivate din terapiile psihanalitice abia dacă pot fi luate în considerare la modul serios. Nu vreau să afirm că teoria sexuală a lui Freud, care îmbrăţişează şi sexualitatea infantilă, ar fi deplasată. Copilul foarte mic are într-adevăr o curiozitate legată şi de anatomia şi activitatea organelor sale sexuale, curiozitate care poate deveni bolnăvicioasă. Totuşi, această curiozitate nu este, în cele mai multe cazuri, decît curiozitate sau, cum s-a mai numit, epistemofilie. Curiozitatea exploratoare nu a fost abordată profund de psihanalişti. Sau, ici şi colo, a fost legată sau derivată din interesele de natură sexuală.

Cu alte cuvinte, vreau să afirm că lucrările psihanalitice dedicate educaţiei copilului nu sînt nici de departe atît de complete pe cît par. Lucrările clasice au fost scrise sub imboldul momentan al primelor descoperiri psihanalitice şi au un caracter mai mult partizan decît ştiinţific. Ele fac mai multe servicii procesului de afirmare a psihanalizei în conştiinţa publicului larg decît cunoaşterii psihanalitice în sine. Prin urmare, nu pot fi luate serios în considerare.

Lucrările ulterioare suferă şi ele, adeseori, de viciul aplicaţiei dogmatice a teoriei psihanalitice. Din această categorie face parte, desigur, şi opera bine cunoscută a lui Francoise Dolto!

Concluzia care se impune este că nu putem aştepta de la aceste lucrări colecţii de sfaturi de-a gata, universal valabile, aplicabile în sfera educaţiei copilului. Părinţii doritori de a fi la înălţimea sarcinii lor dificile nu vor găsi în aceste cărţi o lecţie completă care se poate învăţa pe dinafară. Educaţia copilului este un proces viu şi imediat, care solicită participarea noastră totală, fizică şi sufletească, şi impune o deschidere fără prejudecăţi - fie ele chiar psihanalitice - la problemele lui. Această deschidere, care aminteşte de fapt de atitudinea psihanalistului - rezervă, atenţie flotantă -  impusă de Freud însuşi, este utilă în efortul de descifrare a semnificaţiei conduitelor infantile.

Desigur că experienţa noastră cu propriul inconştient ne fereşte de contratransferuri , adică de ispita de a proiecta asupra copilului experienţele noastre din vremea copilăriei, aşteptările noastre, care au fost cele ale părinţilor noştri etc. Dar această experienţă provine din propria noastră analiză mai degrabă decît din analiza altora (fie ei şi copii). Prin urmare, este evident că acel părinte care vrea să-şi ajute copilul trebuie, mai întîi, să ştie şi să poată să se analizeze pe sine însuşi.

• De reţinut cîteva puncte:

Experienţa arată că educaţia copilului nu trebuie stabilită pe baze apriorice. Ştiutul în acest domeniu spinos de cunoaştere este extrem de flexibil. De aceea, atunci cînd avem de-a face cu lucrări, chiar şi de referinţă, legate de acest domeniu, trebuie să ne arătăm extrem de prudenţi.

-------------------
*Articol publicat iniţial pe acest site.