Sigmund Freud > Autoanaliza > Eseu

Autoanaliză şi introspecţie

de Roland Jaccard

Într-o scrisoare adresată prietenului său W. Fliess, datată 3 septembrie 1897, Freud scrie: "De cînd am început studiul inconştientului îmi par mie însumi extrem de interesant. Păcat numai că trebuie păstrată tăcerea despre ce este mai intim." Iar Freud îl citează aici pe Faust al lui Goethe: "Tu să nu le spui acestor neisprăviţi ce este mai bun din ceea ce ştii".

Acest citat va reveni des sub pana lui Freud. Cînd, în 1930, a primit premiul Goethe, el l-a comentat astfel: "Goethe, ca poet, a făcut şi măreţe confesiuni, dar el va rămîne şi ca mare disimulator, în ciuda profunzimii notelor sale autobiografice".

Totuşi, aşa cum notează D. Anzieu în remarcabilul său studiu despre "Autoanaliza lui Freud" ["L'autoanalyse de Freud"], în ciuda unor aparente şi foarte umane reticenţe, a unor precauţii marcate altminteri de scăpări, Freud a făcut totul în ceea ce îl priveşte pentru ca să ajungă la noi cea mai deplină dezvăluire de sine la care se poate angaja cineva.

Într-o altă scrisoare către Fliess, Freud va scrie: "A fi total sincer faţă de tine însuţi constituie un exerciţiu folositor". Freud intuieşte aici esenţa nevrozei -  adevărul necunoscut - şi pe cea a psihanalizei - adevărul regăsit.

Autoanaliza lui Freud, continuată pînă în 1939, anul morţii sale, atinge apogeul între 1895 (cînd are treizecişinouă de ani şi începe criza de la mijlocul vieţii) şi 1900. Rezultatele acestei căutări a omului interior vor fi reunite în principal în două volume: "Interpretarea viselor" (1900) şi "Psihopatologia vieţii cotidiene" (1901).

Unul din cele mai frumoase exemple de autoanaliză îl găsim în celebra scrisoare către Romain Rolland - intitulată "O tulburare de memorie pe Acropole" - trimisă de Freud cu ocazia celei de-a şaptezecea aniversări a ilustrului scriitor francez, a cărui prietenie era pentru el o onoare. La vremea cînd a scris "O tulburare de memorie pe Acropole", în 1936, Freud avea cu zece ani mai mult decît R. Rolland, deci optzeci de ani, iar ceea ce îi revine în minte este o experienţă avută în 1904, experienţă pe care mult timp nu a înţeles-o şi pe care se decide în final să o analizeze.

Tulburarea este următoarea: după multe ezitări, Freud călătoreşte pe neaşteptate, în vara anului 1904, la Atena, împreună cu fratele său Alexander - care, în treacăt fie spus, are, ca şi R. Rolland, cu zece ani mai puţin decît el. Ajuns pe Acropole, în locul scontatei admiraţii, este cuprins de un straniu sentiment de îndoială. Este mirat că ceva despre care a învăţat la şcoală există cu adevărat. Se simte divizat în două persoane: una care constată empiric că într-adevăr se găseşte pe Acropole şi cealaltă care nu poate crede aşa ceva, ca şi cum ar nega existenţa reală a acestui fapt.

În textul respectiv - model de autoanaliză - Freud va încerca elucidarea acestui sentiment de stranietate, de irealitate. El va arăta că voiajul la Atena, ca şi mai înainte cel de la Roma, constituia obiectul unei dorinţe amestecate cu vinovaţia. Dorinţă, deoarece încă din copilărie visele sale de călătorie exprimau voinţa de evadare din atmosfera familială, din îngustimea şi sărăcia condiţiilor de viaţă pe care le-a cunoscut în tinereţe. Vinovăţie, deoarece a merge la Atena însemna pentru Freud să ajungă mai sus decît tatăl său - prea sărac pentru a călători, prea incult pentru a fi interesat de aceste meleaguri. Să urce pe Acropole semnifica pentru Freud să îşi depăşească hotărît tatăl, lucru interzis în mod clar fiului. Să-i lăsăm însă cuvîntul lui Freud:

Şi dacă ne întrebăm de ce ne-am stricat plăcerea călătoriei la Atena, încă de la Triest, atingem soluţia problemei noastre. Trebuie să admitem că pe lîngă satisfacţia de a fi reuşit atît de bine în viaţă mai subzistă şi un sentiment de vinovaţie: dintotdeauna există aici ceva nedrept şi interzis. Explicaţia acestui lucru este critica copilului adresată tatălui, prin dispreţul care a înlocuit vechea supra-estimare copilărească a persoanei acestuia. Este ca şi cum, în reuşită, cel mai important lucru ar fi fost faptul de a ajunge mai departe decît tatăl, iar aşa ceva ar fi fost interzis.

Dimpotrivă, autoanaliza aparţine unei tradiţii germanice de dezvăluire a profunzimilor, graţie unei metode fondate pe răsturnările conceptuale. Reluînd o comparaţie a lui Pierre Fougeyrollas, spunem că introspecţia observă umbra ce înconjoară zona luminoasă a conştiinţei, în timp ce autoanaliza încearcă, în maniera romanticilor germani, descoperirea realităţii nocturne a fundamentelor aparenţelor diurne.