Sigmund Freud > Prezentare de carte
(urmare din p. 1)

Cuvîntul de duh şi relaţia sa cu inconştientul (1905)

Al treilea şi ultimul volum din ceea ce este uneori prezentat drept "tripticul" pe care Freud l-a consacrat la începutul secolului explorării psihicului uman normal - din care mai fac parte Interpretarea viselor şi Psihopatologia vieţii cotidiene - această lucrare ce se ocupă de cuvîntul de duh a fost publicată în anul 1905. Dintre cele trei, este cea care a avut cel mai mic ecou, cel puţin pînă cînd Jacques Lacan o va repune în avanscena psihanalizei franceze.

Freud era pasionat de vorbele de duh, de glume şi de replici spontane, iar una dintre marile sale plăceri era să pov estească istorioare evreieşti. În această carte el încearcă să arate care este mecanismul vorbei de duh , pentru a-i putea apoi scoate în evidenţă structura inconştientă şi relaţiile cu visul. Este o carte care se citeşte cu uşurinţă.

Delirul şi visele în Gradiva de W. Jensen (1907)

In 1907, la îndemnul lui Jung, Freud publică un scurt text în care analizează o nuvelă destul de neînsemnată a lui Wilhelm Jensen, un autor cu ceva succes în epoca. Nuvela lui Jensen povesteşte lungul şi complexul parcurs al unui tînăr arheolog către cea pe care o iubeşte fără să fie conştient, demersul său fiind contemporan cu pasiunea pentru un basorelief reprezentînd o femeie care semăna celei iubite.

Judecat în general destul de sever, acest text al lui Freud nu face d ovada rigorii sale obişnuite şi deschide căi destul de periculoase în ceea ce priveşte studiul psihanalitic al operelor artistice, căi pe care mulţi le vor urma mai t îrziu, în ciuda avertismentelor lui Freud.

Singurul interes al cărţii este că pune bazele studiului procesului de creaţie.

Remarci asupra unui caz de nevroză de constrîngere (1909)

Cele mai multe documente care stau mărturie unui caz tratat de Freud, sînt cele cu privire la cura lui Ernst Lanzer, mai bine cunoscut sub identitatea "omul cu şobolani".

Metodică şi detaliată, relatarea acestui caz a fost publicată de Freud în 1909. In plus, cunoaştem astăzi notele sale personale luate după fiecare şedinţă în primele patru luni ale acestei analize (vezi: Omul cu şobolani. Jurnalul unei analize).

"Omul cu şobolani" era un tînăr care prezenta o nevroza de constrîngere (nevroză obsesionala), a cărei simptomatologie apăruse ca urmare a audierii de către acesta a mărturiei unui tip de tortura, în care supliciul consta în introducerea cu forţa a unor şobolani în anusul victimei, de unde şi apelativul găsit de Freud.

Această analiză, contemporană celei "micului Hans", a durat mai puţin de un an, între 1907-1908 şi a fost un succes, cel puţin din cîte ştim astăzi, pentru că tînărul analizat va muri în război peste puţin timp.

Aici sîntem martorii unui Freud care se simţea mult mai în largul să u în lucrul cu un material care îi era mai familiar, cum este ambivalenţa relaţiei cu tatăl.

De altfel, această cură, la fel ca majoritatea celor relatate de Freud, acordă un interes redus relaţiei cu mama.

Se recomandă citirea textului în paralel cu jurnalul analizei.

Analiza fobiei unui băiat de cinci ani (1909)

Printre cele "Cinci psihanalize" publicate de Freud, cazul micului Hans ocupă un loc deosebit din cauza naturii sale. Hans este un băiat de cinci ani, fiul muzicologului Max Graf, un prieten apropiat al lui Freud. Aceasta primă "analiză" a unui copil a fost efectuată, în fapt, de tatăl copilului în colaborare strînsă cu Freud, care nu l-a văzut pe Hans decît arareori.

Observarea psihanalitică a dezvoltării copilului începuse deja în 1906, pe cînd mama sa era în analiză cu Freud, iar tatăl din ce în ce mai entuziast în ceea ce priveşte noua ştiinţă, devine treptat un simpatizant ş i un prieten al "profesorului".

Această situaţie transferenţială, unde se împletesc diferite niveluri relaţionale, este destul de tipică începuturilor psihanalizei, pe cînd cunoştinţele despre transfer erau slab dezvoltate.

Analiza s-a desfăşurat în 1908, iar textul publicat în 1909 pune accentul pe fobia faţă de cai dezvoltată de Hans că tre vîrsta de cinci ani, fobie care-i îngreuna toate deplasările în afara casei.

Considerat primul caz de analiză a unui copil, mărturia tratamentului micului Hans este pentru Freud ocazia de a-şi exprima scepticismul faţă de posibilitatea de a aplica psihanaliza la copii. Doar mai tîrziu, o data cu Melanie Klein - cu elaborarea de către aceasta a unei tehnici de analiză prin intermediul jocului şi cu revizuirea concepţiei despre supraeu - acest domeniu se va deschide explorării.

Dincolo de detaliile tehnice, problema supraeului la copil a jucat un rol inhibitor în aplicarea psihanalizei infantile, Freud însuşi se temea ca prin aceasta să nu trezească demoni pe care, mai apoi, să fie nevoit să-i reprime.

Este un caz pasionant şi înduioşător, Freud adoptînd o poziţie de bunic pentru acest băieţel afectuos.

O amintire din copilăria lui Leonardo da Vinci (1910)

Este unul dintre textele de care Freud era foarte mîndru. Acest eseu agreabil a fost publicat în 1910 şi propune să elucideze cîteva dintre enigmele vieţii şi operei marelui creator (printre altele al faimosului surîs al Giocondei) ; el este un fel de prototip a ceea ce va deveni mai tîrziu psihobiografia.

Cartea se bazează pe analiza cîtorva opere, pe studiul însemnărilor lui Leonardo şi pe biografiile publicate în epocă.

Problema acestei lucrări este că interesantele concluzii la care ajunge se bazează în mare parte pe date eronate şi pe studii false.

Meyer Shapiro, un reputat istoric al artei, este cel care a pus capăt carierei acestui text într-un studiu apărut în anii '50, în care scoate în evidenţă o seamă de erori fundamentale în datele folosite de F reud.

Unii psihanalişti de frunte s-au obstinat în a apăra cu orice preţ punctul de vedere freudian, d înd într-un anumit fel dreptate detractorilor acestei discipline în care analistul pare a avea întotdeauna dreptate, chiar şi atunci cînd se înşeală.

Totuşi, valoarea acestei cărţi este încă destul de importantă din cauza elaborărilor teoretice pe care le propune.

In acest text apare pentru prima dată conceptul de narcisism, una dintre principalele pîrghii teoretice care au precedat marea revizuire din anii '20.

Textul despre Leonardo este unul fundamental şi pentru cei care se interesează de problemele sublimării şi ale creativităţii.

Remarci psihanalitice asupra unui caz de paranoia (Dementia paranoides) descris sub formă autobiografică (1911)

Particularitatea analizei cazului Schreber , publicată de Freud în 1911, este faptul că are drept subiect un pacient pe care Freud nu l-a întîlnit niciodată.

Daniel Paul Schreber murise în 1910, fusese un jurist cunoscut datorită carierei strălucite şi a implicării în politică. Preşedinte al Curţii de Apel a Saxoniei, apoi a Dresdei, Schreber începe din 1884 să prezinte probleme mentale, care vor conduce mai tî rziu la punerea sub observaţie şi la internarea sa.

Persoană extrem de inteligentă şi organizată, acesta va publica în 1903 o carte monumentală: Memoriile unui nevropat, în scopul de a-şi obţine eliberarea, care-i va fi acordată în cele din urmă de tribunal. Pe baza acestei autobiografii, Freud va scrie acest text devenit astăzi un clasic al literaturii psihanalitice.

Cartea lui Schreber descrie în detaliu lumea delirantă în care trăia, cu accent pe misiunea sa de a crea o noua rasă umană, după ce, în prealabil, lumea fusese distrusă. Pentru asta Schreber trebuia să fie transformat în femeie pentru a fi fecundat de Dumnezeu. Tot acest delir descris în detaliu este reluat parţial în cartea lui Freud.

De la publicarea sa, textul lui Freud a suscitat numeroase comentarii. Accentul pe care îl pune pe homosexualitate a fost a deseori denunţat în favoarea rolului mamei.

Publicul francofon, mai ales, a luat cunoştinţă de acest caz în urma comentariilor aprofundate ale lui Jacques Lacan, care face din el o piesă de rezistenţă a gîndirii sale asupra psihozei, scoţînd în evidenţă "forcluziunea Numelui tatălui".

Notă: În franceză, forclusion este un termen juridic care desemnează încetarea unui drept de care beneficiază cineva din cauza expirării termenului de aplicare. Pentru Lacan aceasta înseamnă blocarea accesului la ordinea simbolică, la metafora paternală şi la funcţia signifiantă a falusului.(N. Tr.)