Psihanaliza si societate

Psihanaliza > Aplicaţii : Societate: Articole

Psihanaliză şi societate

Psihanaliza a impus o nouă concepţie asupra sufletului în care
inconştientul psihic joacă un rol dominant. Această viziune se opune "psihologiei" creştine, care limitează psihicul uman
la valorile conştiinţei morale

de Vlad Muschevici

Pe vremea cînd psihanaliza era la începuturile ei, o sintagmă de genul "psihanaliză şi societate" ar fi fost de neînţeles. Psihanaliza nu era altceva decît o metodă, ca multe altele, de tratament a afecţiunilor nevrotice. Or, o asemenea metodă se reclama din domeniul practicii medicale asumînd, aşadar, un rol bine determinat şi circumscris intereselor privind sănătatea mintală a colectivităţii. Era perioada cînd domnea ideea că nevrozele sînt maladii ereditare, care ţin de o anumită degenerescenţă a creierului, şi nu priveau, prin urmare, societatea în ansamblul ei. A pretinde să aplici practica analitică la viaţa sănătoasă, normală, a societăţii ar fi fost o atitudine, deopotrivă, absurdă şi condamnabilă. De altfel, este simptomatic în acest sens faptul că şi azi, încă, există voci care impută psihanalizei imixtiunea ei în domenii altele decît cele medicale, ca şi cum prin această poziţie şi-ar depăşi competenţele (1).

Există oameni, chiar intelectuali, care mai cred că psihanaliza se ocupă cu nebunia şi nu înţeleg, din acest motiv, ce are ea de-a face cu semenii noştri sănătoşi mintal! Toate aceste persoane nu au citi, desigur, celebra carte "Psihopatologia vieţii cotidiene", scrisă de Freud pe la începutul secolului trecut, şi care a pus degetul pe rană atunci cînd a dovedit că viaţa noramală are şi ea episoade, destul de dese, de anormalitate. Era desigur momentul cînd psihanaliza îşi depăşea cercul strîmt al interesului ei pur clinic pentru a lua în colimator segmente sociale şi categorii de viaţă care, pînă atunci, nu avuseseră de-a face cu o cercetare abisală.

Etica creştină şi psihologia

Pînă la apariţia şi impunerea psihanalizei în mentalitatea occidentului, viaţa socială în ansamblul ei era controlată de valorile eticii şi moralei creştine. Acestea din urmă decurgeau în chip logic dintr-o psihologie rudimentară, o psihologie (sau, dacă vrem, o antropologie) care se limita la analiza conţinuturilor vieţii conştiente. O psihologie care ignora absolut totul în privinţa inconştientului psihic şi care, sub influenţa misticismului creştin (sau păgîn), proiecta în afară evenimentele psihicului inconştient, creind o adevărată armată de duhuri, demoni, satani etc., de entitaţi astrale negative, care asumau toate tarele spiritului uman.
Aceste entităţi puteau fi controlate prin operaţii magice (exorcizări, slujbe de dezlegare etc.), care ofereau Bisericii dominante, pe lîngă statutul ei de îndrumătoare în cele ale Cerului, şi puterea de "a lega şi dezlega" în cele
"lumeşti". Desigur că Biserica nu a şovăit să profite cu vîrf şi îndesat de pe urma poziţiei ei de invidiat în ierarhia instituţiilor sociale, speculînd credulitatea, naivitatea, superficialitatea şi prostia omenească.

Cîtă vreme psihologia umană era limitată, aşa cum am arătat, la studiul porţiunii
conştiente a minţii noastre, problema relaţiei individului cu sine, cu ceilalţi, cu lumea în ansamblul ei, se rezuma la cultivarea atentă a virtuţilor creştine, iar atunci cînd această conduită se abătea de la regula normală existau metode şi mijloace de a atenua "păcatul", de a-l purja, sau de a-l anatemiza. Să nu mai pomenim de faptele Inchiziţiei, care nu ar fi putut să apară într-un climat social şi mintal care să fi respins definirea sufletului nostru numai la palierul vieţii conştiente. Inchiziţia era, în fond, o insituţie impusă de împrejurările istoriei evoluţiei minţii umane la care, aşa cum am spus deja, se adăugau interesele meschine ale indivizilor care au ştiut să profite, dintotdeauna, de împrejurări şi oameni.

Psihanaliza şi reforma sufletească

Apariţia psihanalizei şi impunerea ei în conştiinţa omului occidental a fost consecinţa unei răsturnări totale a viziunii creştine asupra structurii sufletului omenesc, o răsturnare care nu are egal (sau măsură) în evenimentele istoriei universale. Din momentul în care Freud a dovedit eistenţa inconştientului psihic, a descris natura conţinuturilor psihice (pulsiuni refulate de natură sexuală şi agresivă), a arătat rolul refulării în constituirea eului uman, tot ceea ce constituise valoare supremă în sînul societăţii umane, adică pretenţiile etico-morale creştine, ba chiar şi imaginea omului unidimensional creat de creştinism s-au prăbuşit în chip dramatic. Chiar dacă astăzi încă mai întîlnim, şi întîlnim, idei şi concepţii care se înrudesc cu cele creştine, în viaţa de zi cu zi - nota bene, aceste conşinuturi sînt susţinute cu zel şi încăpăţinare mai ales de Biserica creştin-ortodoxă -, ele nu pot întuneca adevărurile evidente etalate de cunoaşterea psihanalitică. Ele nu ne apar decît ca nişte rămăşiţe lamentabile ale unei culturi care nu a înţeles că viaţa nu este o proiecţie a minţii conştiente şi a conştiinţei puritane - dimpotrivă; dacă este să "dăm cezarului ce-i al cezarului", trebuie să recunoaştem că viaţa se refuză cu încăpăţinare eforturilor noastre de a o ordona în chip raţional. Psihanaliza arată tocmai, în acest sens, că majoritatea structurilor şi atitudinilor umane conştiente nu sînt dictate de intenţii raţionale, deci nu sînt voluntare, ci de impulsii inconştiente - involuntare.

De aici concluziile care se impun şi pe care le expune strălucit Freud în lucrările sale, ca de pildă în Indispoziţie în civilizaţie: societatea umană nu este făcută să asigure fericirea individului uman. Mai mult chiar, promisiunile religiei nu sînt decît pure iluzii, care vor să-l despăgubească pe individ pentru suferinţele şi renunţările la care îl supune exigenţa integrării sociale.

Freud descoperă relaţia dintre maladie mentală
şi viaţa inconştientă

Înţelegem, deci, cum a fost cu putinţă ca psihanaliza, care debutase iniţial pe terenul practicii medicale, să doreacă să se impună prin studiile ei şi în alte domenii ale vieţii umane: societate, cultură, religie etc. Acest lucru a devenit imperios din momentul în care Freud descoperă relaţia dintre maladia mintală şi efervescenţa vieţii inconştiente. Apoi, din momentul în care acelaşi Freud recunoaşte faptul evident că toţi oamenii posedă un inconştient şi că activitatea acestuia nu poate fi blocată, sau inhibată fără a naşte dureroase distorsiuni ale sufletului uman. Iar dacă inconştientul este prezent în fiecare din noi, fie că o ştim sau nu, fie că ne declarăm bolnavi sau sănătoşi din punct devedere mintal, atunci este evident că activitatea noastră, indiferent de natura ei, trebuie să se resimtă din imixtiunea subtilă a inconştientului. Altfel spus, în orice activitate umană: religie, cultură, politică etc. există o amprentă de netăgăduit a prezenţei inconştientului psihic. Şi aici ne aflăm deja pe teritoriul psihanalizei, în sfera ei de interes major.

Psihanaliza devine o metodă de analiză
a conduitelor noastre complexe

Din anexă, oarecum, a practicii medicale, psihanaliza a devenit curînd o modalitate de analiză socială şi culturală fără precedent în istoria umanităţii, detronînd religia din rolul ei absolut de suverană a gîndirii umane. (Nu mai pomenesc de filozofie pentru că este evident pentru noi, azi, că filozofia modernă, excluzînd existenţialismul, nu mai are nimic comun cu viaţa reală. Prin urmare, ea nu poate pretinde - aşa cum a făcut-o odinioară, în perioada înfloririi ei în Grecia antică - să explice lumea şi, totodată, să ofere o viziunea pertinentă asupra relaţiilor multiple şi complexe care îl leagă pe individ de lumea interioară şi de cea exterioară.)

Psihanaliza devine în societatea modernă o metodă pragmatică de analiză a conduitelor noastre compelexe impuse de rolurile diverse pe care trebuie să le jucăm în viaţa de zi cu zi. Care este, însă, finalitatea acestei analize?
Ca şi în cazul religiei, de astă dată, psihanaliza vrea să înţeleagă de ce este bolnavă viaţa, şi care este antidotul afecţiunii ei. Numai că, spre deosebire de religie, psihanaliza refuză orice argument metafizic, care provine din credinţă (revelaţie) şi se impune în chip dogmatic. Ea caută soluţii pragmatice, iar atunci cînd nu le găseşte încearcă să le inventeze. Înţelegem, aşadar, că psihanaliza, cu metodele ei de cercetare şi diagnostic, apare ca o prelungire a formidabilei capacităţii de adaptare la viaţă a minţii umane, capacitate care a fost inhibată, aproape programatic, de ciuma mentalităţii religioase.

Viaţă, societate, adaptare, avem aici, dacă vrem, o formulă care sintetizează simplu tot ceea ce include fenomenul uman. Iar psihanaliza este capabilă să radiografieze toate aceste evenimente cu instrumentzele specifice extrase din practica analitică.

Note:
(1) Nu este întîmplător că aceste voci provin mai ales din spaţiul cultural românesc.

--
Articolul Psihanaliză şi societate a fost publicat iniţial în revista OMEN, nr. 2/1998. Prezenta versiune nu se abate esenţial de la cea iniţială.

Home | Cursuri online | Caută pe acest site | Newsletter